Spune la gazetă că Bechtel (şi cei subcontractaţi de ei) preferă angajaţii turci, nu pe cei români la lucru. Acuma, ştim că românii nu sunt tocmai campioni ai hărniciei, şi că nu ezită să piardă vremea atunci când au prilejul. Mai prăjesc un cârnaţ la aparatul de sudură, mai trag un pui de somn ori mai citesc un ziar. Sigur că nu toţi sunt Dorei, sigur că unii chiar muncesc şi merită plătiţi mai mult, dar după două sau trei experienţe, nu prea îţi mai permiţi, ca angajator, să îi iei pe fiecare la puricat: "Tu munceşti? Nu? Du-te acasa! Tu munceşti? Bun, continuă şi îţi dau o mărire mai încolo." Nu, îi şutezi pe toţi. Şi aşa, din cauza Doreilor suferă toţi.
Cam asta este starea definitorie a Dorelului român:
Un american, un japonez si un roman, se intrec in tehnologie.
Americanul spune:
- Am inventat o masinarie la care bagi la un capat un porc, si pe partea cealalta apar carnati, caltabos, sunca etc
Japonezul spune:
- Am inventat o masinarie la care bagi la un capat un sac de nisip, si pe partea cealalta apar cristale de cuart, pahare de cristal etc.
Romanul spune:
- La noi, s-au apucat 10 muncitori sa construiasca o fabrica de alcool la ora 8 dimineata, si la ora 10 erau beti toti !!!
Mă uit la insuccesele echipelor românești din cupele UEFA și la comentariile din emisiunile sportive și descopăr (ce surpriză!) că meteahna românească de a da vina pe altcineva nu a dispărut și nu va dispărea rapid. Se schimbă antrenorii, fără a ne uita puțin înainte în ograda noastră și a vedea că nu antrenorii au jucat, că aveau dreptul să facă doar trei schimbări, și că, dacă ar fi avut dreptul să facă mai multe, tot nu ieșea mai bine, că nu era numeni care să joace mai bine.
Nu ne uităm că jucătorii au aere de vedete, sunt plătiți obscen de bine în raport cu salariul minim și mediu de la noi, dar nu știu cum se face că întotdeauna când pierd,ceilați și-au dorit mai mult victoria. Dacă nu își doresc victoria îndeajuns de mult, să meargă să tragă la șaibă, să lase pe alții care și-o doresc să joace în locul lor.
CFR Cluj a pierdut cu Andone pe bancă sezonul trecut, dar nu a fost schimbat imediat. Și echipa s-a redresat, jucătorii au început să joace mai bine. Și joacă și acum, cu Trombetta pe bancă. Pentru că ei joacă cu adevărat, nu așteaptă ca antrenorul să joace în locul lor.
Omul este lacto-vegetarian. Are o firmă care se ocupă de tuning de mașini, dar mai are și un bar unde servește o cafea fără gust, proastă, dar la preț mare. Ambele în aceeași curte. Este filosof, asta l-a împins spre a fi vegetarian Moare un suflet, domnule, când tai o găină sau când mănânc un pui. Nu vreau să fiu responsabil pentru un suflet, al meu este deja pierdut, nu vreau să mai duc altele spre pierzanie .
Omul este cunoscut de toți, că mai are și o firmă de achiziționare a fierului vechi, în curtea mai sus menționată. Vin la el fel de fel de oameni necăjiți și pleacă tot fără bani, pentru că barul lui servește și vodcă, așa că micile câștiguri se duc repede.
Omul este civilizat. Înjură trendy, Ce puii mei!, pentru că așa a auzit-o pe Magda a lu' Tolea la OTV. E admiratorul ei, a dat chiar și SMS în emisiunea în care a fost invitată. Aia femeie, domnule! E civilizată, ați văzut, nu înjură, da' știe să spună ce are de spus. Mie îmi place, domnule, și de Diaconescu ăsta. Tot ne dă la TV politicieni, dracu' să-i ducă, că tot nu ni-i bine. Da Diaconescu mai dă și lucruri serioase, nu tot prostii!
Omul e cunoscut de toți, e printre apropiații primarului, pe care îl sună chiar dacă secretara acestuia i-a spus că e într-o ședință. Și care primar, chiar răspunde, dar vorbește scurt. Se rezolvă însă.
Omul e un exemplu de succes. În timpul liber, își face și meseria. Electrician la o instituție de stat.
Omul e vedeta orașului Abrud. Acolo unde e locul tuturor posibilităților, acolo unde America ar păli de invidie.
La Baia Mare se organizează în fiecare an o chestie ce se numește Sărbătoarea Castanelor. Pe lângă prilejul de a asculta niște concerte gratis (Iris, Holograf, ceva formații din străinătate), e și un bun prilej pentru comercianți de a fura la cântar și a vinde la suprapreț tot felul de rahaturi care în mod normal nu ar avea căutare și valoare. E de asemenea un prilej excelent pentru conaționalii romi (și nu numai) de a face un sondaj privind conținutul buzunarelor băimărenilor. Sondaj care se termină în favoarea romilor, evident. Pe lângă aceste similitudini cu orice festival/sărbătoare/paranghelie din Romania, mai are o chestie pe care speram să o fi sărit în anul acesta. Și anume puternicul ecou politc din preajma alegerilor. Citesc programul din acest an: Desene pe asfalt pentru copii (organizator Primăria și tineretul psd-ist). Copiii nu voteza. Dar părinții, care pot bea bere și se pot îndopa cu mici fără a avea grija pruncilor, care sunt la loc sigur, vor vota. Și nu strică nici pentru ei câte un tricou roșu. Apoi, alt eveniment este în colaborare cu liberalii. Altul, cu nu mai știu care partid. O să vină și politicieni. Îmi aduc aminte că aici a fost unul din primele locuri (după București) în care Emil Constantinescu a lansat imbecilitatea sinistră care se numea Contractul cu România. Știți care, cel garantat de 15.000 de specialiști analfabeți. Dacă or fi fost atâția. Nu am scăpat nici de restul prezidențiabililor care se respectă. Partidele se implică doar pe la alegeri, atunci devin organizațiile active. În rest, nu prea îi interesează de sărbătoare, ca să nu mai vorbim de cetățeni.
Și parcă în fiecare an, castanele au gust to mai amar.
O clădire veche, care urmează a fi dărîmată pentru a face loc unui bloc de locuinţe. De data asta, e vorba de locuinţe de stat, pregătit pentru a fi date în chirie.
Peste tot sunt flori, totul e verde şi e relativ bine îngrijit.
Se dovedește că străinii nu glumesc atunci când e vorba de protecția mediului. Ne arată cei de la Penny Market că stocurile (omenirii) sunt limitate când vorbim de cărbuni și apă. Cumpărați cât timp mai puteți!
Rusia nu e Serbia. Da, e adevărat, dar nici america nu e America. Cel puțin nu aici. Era o vreme când războiul părea mai nobil. Nu era, tot timpul au primat interesele economice, dar parcă toți aveau o șansă. Și pozițiile (aliați ori dușmani) nu se schimbau atât de repede și atât de brusc.
Când Serbia a comentat cu privire la independența Kosovo, USA și aliații ei au fost extremi de vocali, invocând dreptul internațional, dreptul la autodeterminare al națiunilor, chestii grele. Când Osetia arată aspirații de independență, USA&comp. nu numai că nu se bagă, dar nici măcar nu comentează. Nici măcar nivelul declarativ nu depășește lăbărelile de genul sunt probleme interne ale Rusiei și Georgiei, fiecare națiune are dreptul să apere integritatea teritorială etc. Americanii văd un excelent prilej de a politiza olimpiada și de a o transforma într/un prilej de protest global cu privire la încălcarea drepturilor omului. Bun așa. Dacă însă tot suntem fecioare și nu ne futem, hai să nu stăm capră nici la ruși în momentul când fac o chestie nasoală și să îi tratăm cu aceeași unitate de măsură. Dacă nu la nivelul concret, măcar să fim tari în gură și vehemenți în declarații. Dar America tace...
Pax olimpica a devenit un vis frumos de mult timp, de mult timp au existat confruntări în timpul olimpiadelor într/un colț sau altul al globului. Cât de tare ne dorim să tacă armele depinde însă în care parte a globului există confruntările.
Citesc astăzi despre Andrea Pininfarina, care a decedat într-un accident de circulaţie (via Zoso). Şi mai citesc că omul conducea un scuter Vespa, nu un Bentley, nu Q7 sau nu era într-o limuzină, cu şofer. Şi mă gândesc, din nou, că România suferă de prea mult vedetism, fiţele dau pe afară şi simplitatea este un cuvânt demult uitat.
Acum trei ani, când am fost in Anglia, un tip îmi spunea You see all those big 4 by 4 cars, driven by ladies whose head can bearly be seen, or driven by immigrants who can bearly afford the insurance. What's the use, a Wauxhall (varianta lor pentru OPEL) can get you there in the same way. A, mă gândeam eu, vorbeşte invidia, ce ştie el. Aşa, şi Dacia şi Ferrari sunt maşini, au patru roţi, au motor, deci sunt la fel. Teoretic. Nu şi practic însă. Timpul a trecut, am mai avut ocazia să vizitez şi alte ţări, să mai discut cu alţi oameni, m-am mai maturizat şi eu şi parcă acum înclin să îi dau dreptate lui Dolly (aşa îl chema pe tipul din UK). Îi dau dreptate cel puţin dintr-un punct de vedere: maşina nu e cea care trebuie să arate statutul social, banii pe care cineva îi are. Maşina nu aduce un plus de distincţie, nu eşti mai manierat dacă vei coborî din Q7 sau Porsche Cayenne. Primul exemplu în acest sens, Gigi Becali. Poate nu cel mai bun, având în vedere faptul că, totuşi, îşi conduce singur limuzina şi o mai îndreaptă cu ranga din când în când, dar e pentru mine un exemplu clar de parvenitism. Un Dinu Păturică modern. Sigur că e o onoare să fii lovit de un Jeep, poate că e chiar un sentiment mai plăcut decât să fii storcoşit de o Dacie şi în ultimele clipe te simţi mai norocos. Dar parcă vedetismul, nepăsarea şi comportarea tipică de moşier pe plantaţie au ajuns mult prea deranjante.
Maşina e doar unul din componentele fiţoşagului de la noi. Pe lângă asta, trebuie, în mod evident, o casă neapărat în Pipera, trebuie schimbate femeile paraşutele din showbiz la fel ca şi şosetele (adică atunci când una e murdară şi uzată trebuie cumpărată alta) şi alte şi alte lucruri care contribuie la dezvăluirea, cu ostentaţie şi nesimţire, statului social superior.
E cald, e foarte cald afară, aşa că ne refugiem pe o terasă. Dar acolo e plin, şi căutăm răcoarea aerului condiţionat din magazine. Şi...surpriză, acolo găsim şi reduceri. Şi pentru că tot suntem acolo, ieşim cu o plasă plină de lucruri pe care nu le vrem neapărat, care nu erau programate în buget şi de care ne puteam lipsi foarte bine. Dar, pe sistemul românesc sunt la reducere, mai bine le iau acum decât să nu le găsesc, cumpărăm rahaturi cu zahăr pe ele. Zicem că sunt prăjituri.
Mai pe larg, aici.
Aştept cu nerabdare concediul. Mi-am zis că nu mă gândesc la el până în august, că plec prin 21 august şi mai e mult până atunci. Acum însă am început countdown-ul, mai sunt câteva zile...
Mă duc în sudul Franţei, la Nimes, un oraş de vreo 150.000 locuitori, cu nişte plaje superbe foarte aproape şi cu o istorie extraordinară în spate. Apeductul roman de la Pont de Gard (în toate manualele de istorie) este doar una dintre chestiile interesante.O să fac pe drum o oprire de 2 zile în Viena şi una de o zi în Germania (încă nu ştiu unde). La întoarcere, Germania şi apoi Budapesta 2 zile. Apoi, Tunisia (prin 20 Septembrie), partea a doua a concediului.
I can't wait!
Mă distrez în fiecare dimineaţă urmărind horoscopul, iar azi am făcut un mic experiment, în sensul că am urmărit (cu greutate şi cafele multe) horoscopul la trei posturi TV diferite. Cele trei previziuni erau total diferite şi complet aiurea. Nu cred că cineva poate să ia în serios o chestie de genul Mergeţi undeva în concediu, să vă luaţi mai mulţi bani pentru cheltuieli neprevăzute. Asta e previziune astrală sau sfatul de bun simţ dat de orice agenţie turistică înainte de a merge omul în concediu.
Parcă e o diferenţă între cozile noastre (de oriunde) şi cele de dincolo. Nu vorbesc de chestia cu luatul numărului, asta e deja ceva de domeniul "rara avis" în multe din instituţiile noastre. Vorbesc de coada normală, de rândul cu care suntem obişnuiţi de multă vreme. Fără îndoială că există birocraţie peste tot şi nimeni nu poate spune (în vest ori aici) că nu va sta la coadă. Să vedem însă diferenţele:
De ce se formează coada?
În cele mai multe cazuri, datorită faptului că deşi există ghişee, funcţionarii sunt fie prea leneşi, fie indolenţi, fie nu sunt acolo unde trebuie. Ca urmare, din 6 ghişee deschise funcţionează două, din 40 - funcţionează 10. Oamenii nu au decât să se înghesuie, că doar ei au nevoie de noi, nu noi de ei. De fiecare dată există explicaţii pentru starea dea fapt: Nu e vina noastră (ţi se zice la ghişeu), sau Oamenii sunt în concediu. În fine...
Oamenii cu pile
Întotdeauna există o categorie de persoane, cu ceafa groasă, ochi viţelini şi IQ sub temeperatura de afară care fie cunosc pe cineva care cunoaşte pe cineva care e văr cu cel de la ghişeu (sau cel care face o chestie anume), fie îşi bagă piciorul în cei care stau la rând şi se bagă în faţă, aruncând uneori un O întrebare numai... Iar întrebarea continuă cu operaţiunea la ghişeu. O categorie specială este cea a poliţiştilor, care nu au timp să stea la cozi. Ei au de apărat legea, ei trebuie să fie mereu în alertă, nu se pot împiedica de cineva care stă la coadă. Aşa că se bagă în faţă. Întrebarea mea favorită în astfel de cazuri este Vă grăbiţi tare? Iar la răspunsul Da (invariabil) adaug...nu de alta, şi noi ne grăbim, dar poate dumneavoastră sunteţi om important, ocupat sau poate pur şi simplu nesimţit. În 9 cazuri din 10 mirarea se vede pe faţa boului/vacii, dar de ajuns ca cel în faţa căruia s-a băgat să îşi ia locul la ghişeu.
Cretinii
Există cazuri în care ghişeul se confundă cu biroul de informaţii ori cu parcul. Dacă în prima fază mai poţi să îi înţelegi pe oameni (după o jumătate de ceas de stat la rând) nu ai chef să mergi la biroul de informaţii să îţi spună să te întorci la ghişeu, pe cei din urmă nu îi înţeleg. Ieri la Bancpost un tip de la ghişeu dădea sfaturi clientului să investească la bursă, făcea analiza pieţei valutare etc, pentru că se cunoşteau şi nu se văzuseră de mult timp.
Jumătatea mea (mai bună) m-a târât ieri la Cluj, la o vizită în Mall. Concluzia privind cumpărăturile în România nu mi s-a schimbat odată cu această vizită în lumea reducerilor. Trebuie să ai mulţi bani şi să nu îţi pese de ei ca să îţi cumperi lucruri (chiar şi reduse) de la multe din firmele prezente acolo. Ori trebuie să fii foarte snob şi să preferi să ai pe tine o anume marcă de haine, dar să nu îţi păteşti taxele luna asta. Că altfel nu văd de ce să dai bani pe lucruri pe care le găseşti mult mai ieftin în alte părţi. În zona de nord, având în vedere că Debrecen este la o aruncătură de băţ, iar Budapesta la două (sau la o aruncătură mai sănătoasă) chiar nu are rost să dai de două ori mai mulţi bani pe aceleaşi produse.
În rest, reprezentante ale curentului piţi şi reprezentanţi ai curentelor coca si emo, dar şi oameni normali, ieşiţi la o promenadă. Cumpărături destul de multe, oameni cu sacoşe multe (nu ştiu din care din cele două categorii făceau parte)şi un film bun văzut. Măcar cu atât m-am ales.
Ca de obicei, inundaţiile ne iau prin surprindere. Stăm liniştiţi, am îndiguit toate râurile şi nu mai este nici un pericol. Cam aşa par a gândi cei care (şi) anul ăsta înoată în dormitor. De ce spun asta? Păi, chiar dacă parlamentul a întârziat cu legea asigurărilor obligatorii pentru locuinţe (întâi trebuia să intre în vigoare în 2007, apoi în 2008), oamenii tot se puteau gândi la o asigurare.
Chiar dacă pare un efort financiar la o primă vedere, merită. Mai ales în situaţii din astea. Sau poate nu merită, având în vedere că statul va da din banii noştri pentru refacerea caselor? Nu cred că e cinism, ci doar o constatare, bazată pe anii trecuţi.
Se ştie despre inundaţiile anuale, despre codul galben (portocaliu în unele zone), dar alaltăieri, în zi de lucru, majoritatea oamenilor ieşiţi pe la porţi în satele de pe traseul Baia Mare-Cluj fumau şi pălăvrăgeau pe bănci, ori beau bere. Era pe la ora 13.30, deja căldură, ce dracu!
Plouă de două zile în zona aceasa şi mâine văd parcă ştiri ce anunţă inundaţii, case luate de apă, oăameni care aşteaptă ajutorul armatei pentru curăţenie (ei vor da doar indicaţii) şi al statului pentru reconstrucţia caselor. De ce ar pune mâna să decolmateze canalele de scurgere din faţa caselor, să adâncească puţin şanţurile alea prin care se scurg apele pluviale? Ce, sunt proşti?
Ca românul e poet (unii sunt manelişti), se ştie, dar că românul e afacerist, asta descoperim, pe zi ce trece, în capitalismul sălbatic, în România care a înlocuit America în ceea ce priveşte posibilităţile de afaceri. Nu toate afacerile ies însă, pentru că românii acţionează pe principiul îl f***m acum, după care nu ne mai interesează dacă mai vine sau nu. În aceste condiţii, cele mai multe dintre afacerile de acest fel se încadrează la categoria ţepe. Nişte prieteni de-ai mei din Franţa au vrut să facă o afacere cu o brutarie acum câţiva ani în la noi. Au adus bani, au adus utilaje (second hand, dar bune) şi şi-au găsit un partener român cu care să pornească o firmă şi să pună pe roţi afacerea. După trei ani în care nu numai că nu ieşea profit, dar au mai trebuit să bage nişte bani în afacere, francezii au ridicat din sprâncene şi s-au întrebat cum merg afacerile în România, mai ales că vila românului creştea şi că apăruseră două maşini în curte. Iar ei, în Franţa, încă plăteau credit pentru maşinăriile luate la second. Până la urmă s-au retras, cu un gust amar însă, şi de fiecare dată când vin în România caută pâine de la o altă firmă decât fosta lor afacere.
Un articol de la Zoso îmi aduce aminte de o altă situaţie: fundaţia la care lucrez vroia să cumpere nişte trenuri în Alba (pe la vreo 50 de km de Alba Iulia, în Sâncrai, zonă fără perspective de dezvoltare ori investiţii) pentru a construi nişte case pentru copii. În decembrie 2006 nimeni nu a vrut să ne vândă nimic, sub pretextul că Vine U.E. şi ne vindem mai scump terenul, că întrăm în Europa. Europa a venit, noi am intrat în ea, oamenii nu şi-au vândut pământul, după care au umblat cu limba scoasă după noi că au pământ de vânzare la preţ bun. Calul plecase...
Despre afacerile din turism, cu calitatea îndoielnică a serviciilor în multe locuri, cu preţurile exagerate ale litoralului românesc şi condiţiile de mizerie oferite, nici nu merită amintit.
E bine să dai mai tare radioul în maşină uneori, nu se aud zgomotele şi scârţâielile unei maşini noi atunci când trece peste gropi, pe autostrăzile drumurile patriei. Altfel, ţi-ar fi milă de ea. Aşa deci, şi auzeam ieri la radioul din maşină o chestie, cum că oamenii de la o primărie (îmi scapă numele acum) vor să îşi dea foc pentru că nu au fost plătiţi, primăria cheltuindu-şi deja bugetul pentru întregul an. Lăsând la o parte incompetenţa celor care au gestionat bugetul, dacă vom corobora acţiunea asta cu ameninţările sindicatelor de acum o săptămână, avem în faţă tabloul aproape comlet al metodelor de protest în România. Sigur, mai există câte o grevă a foamei, câte unul care vrea să sară de pe acoperiş, dar astea sunt cazuri izolate. Mai dese sunt loviturile sub centură, blocarea anului şcolar (în cazul dascălilor), protestele care provoacă revoltă şi indignare ori care storc lacrimi.
Obligat fiind să fac un drum dus întors de Cluj (Baia Mare - Cluj în jur de 150 km), am senzația că am facut cel puțin dublu. Fiecare puțoi cu o mașină mai tare decât un Cielo se pișă pe regulile de circulație (ăia cu Jeep-ul se pișă cu boltă) și fiecare țăran cu căruța pare că și-a găsit de lucru azi. Oare unde sunt autostrăzile alea promise de ani de zile?
Din seria românilor care ştiu mai bine, astăzi apare românul care nu foloseşte crema de plajă. Nu există raze UV pentru el/ea, nu avem a ne gândi la riscurile cancerului de piele. Auzeam ieri pe unul care se lăuda eu nu îmi pun pe mine creme din alea, unsuroase şi lipicioase, nu folosesc la nimic. La întrebarea, total justificată, ce faci dacă te arzi, a răspuns pun iaurt şi îmi trece.
Neputând fi contestată puterea şi eficienţa leacurilor din bătrâni, i-aş sugera unul pentru cancerul de piele: sirop de cucută. Vindecă şi prostia.
Nu există un loc mai bun de a-ți arăta tatuajele decât la plajă. Fie că sunt mari, pe tot spatele (sau pe întregul omoplat), fie că sunt mai mici, pe picior sau pe antebraț, ele arată că ești deosebit de alții, că ieși în evidență. Nu poți fi un cock diesel moter-fucker who can't even turn to wipe his ass (vorba celor din ”Bad Boys”) care se respectă fără a avea cel puțin un tatuaj. Cele cu Isus (da, am văzut și din astea, oare ce-o fi fost în capul lor) cu coroana de spini pe cap sunt deja demodate, la fel și cele cu capul de indian de pe Lucky Strike - or fi fost confundați oamenii cu un pachet de țigări umblător. Au apărut acum tatuaje cu pretenții intelectuale, un fel de bici făcut din căcat, dar care nu reușește să puște. Am vazut azi la plajă pe unul care își etala un tatuaj, proaspăt făcut, cu simbolul chinezesc Yin și Yang. Acoperit cu canamicină (cred, ca să nu se infecteze) și cu un bandaj, tatuajul era arătat cu zgârcenie de stăpânul lui în cadrul unui cerc de prieteni, care se mirau la vederea acestuia de parcă era cel puțin una din minunile lumii. Am văzut, de asemenea un tip cu o burtă destul de respectabilă care avea un tatuaj în jurul buricului, de unde porneau raze, buricul reprezentând în acest caz centrul soarelui. Oare să fie prima aplicație practică a zicerii Când...apare, soarele răsare?
Există apoi categoria pițipoancelor, în cazul cărora tatuajul este un must have. Cam ca și telefonul mobil care face poze în baie, bune de pus pe haifaiv. Sigur, se schimbă situația, apare câte un tatuaj finuț aici, o floricică, o mică sârmă ghimpată în jurul bicepsului lucrat la sală, un nonsens pe gleznă ori o chestie mayașă desupra curului fundului.
Fără a contrazice tot ce am spus mai sus, voi mai observa un lucru. Tatuajele au avut diferite roluri în vechime (semn de recunoaștere, funcție ceremonială etc), dar toate cereau ca tatuajul să fie vizibil. Nu înțeleg categoria de băiețași și fătuțe care își fac tatuaje în zone intime. Dacă tot alegi să îți faci un tatuaj, măcar nu-l face pentru tine doar. Arată lumii cu mândrie că ești însemnat, că ești diferit de alții și că ieși în evidență dintre cei care, caracterizați prin mediocritate și prostie, au ales să nu își facă un tatuaj.