Da, merge şi aşa, zicem după fiecare semi-dezamăgire. Fie în sport, fie în viaţa de zicu zi. Recunosc că nu îmi place Michael Phelps neapărat, nu era sportivul meu favorit şa înot, mai ales atunci când am auzit că îşi propune să câştige opt medalii. Mă gândeam că e retorica specific americană, noi suntem mai buni, noi suntem mai frumoşi, pe noi nu ne bate nimeni. Da, aşa este, o parte e retorica lor, dar o altă parte, mult mai importantă este mentalitatea lor de învingător. Mentalitate existentă nu doar la nivel de cuvinte, ci şi la nivel practic. La noi însă...
Am plecat la europenele de fotbal pregătiţi să rupem tot, să câştigăm cupa şi să le închidem gura celor care cârcoteau. Am venit cu coada între picioare. Am fost aproape câştigători şi acolo, aproape calificaţi. Dar ne-am întors acasă. Am fost aproape de aur şi la scrimă. Dar nu am câştigat. Am fost aproape de bronz la înot. dar Camelia Potec a venit pe locul 4. Ieri se zicea pe TVR 1 că dacă nu se rupe barca de 8+1, câştigăm aurul sigur. S-a rupt şi nu am văzut eu?
Nu neg munca depusă şi efortul sportivilor. Dar ce arată faptul că ai fost pe locul 2 o jumătate de cursă şi ieşi apoi pe 4, la înot? Ori ce arată faptul că ai fost pe locul 2 tot timpul cursei de 8+1 şi pe ultimii metri te depăşeşte un echipaj? Şi, în contrast, ce ne arată faptul că la înot (ştafetă masculin) SUA era pe locul trei înainte de a intra Phelps în apă şi au terminat pe locul 1?
Mentalitatea de învingător trebuie să existe şi la nivel practic, atunci când strângi din dinţi pe ultimii metri şi îţi spui că dacă e să cazi, măcar să cazi după linia de sosire, dacă e să faci ceva, atunci să faci cât poţi de bine. Şi mai mult decât atât.
Nu ar fi oare bine pentru noi să se facă o menţiune specială pentru locurile 4? Ar merge şi aşa.
Etichete: jocurile olimpice, mentalitate, sport, sportivi
Deşi sunt fan al gimnasticii şi nu pierd nici o transmisiune (pe cât posibil) de la mondiale ori europene, marea vedetă pentru mine rămâne baschetul. Mi se pare că întotdeauna echipa SUA reuşeşte să facă spectacol, iar Lituania şi Grecia nu sunt departe de ei, ca valoare măcar. Ca spectacol însă, SUA bate tot.
Am ţinut ieri cu China în meciul contra SUA, nu de alta, dar parcă ţii cu cei mai slabi de cele mai multe ori. Deşi a rezistat în primul sfert, restul meciului a fost la discreţia americanilor. Unele execuţii ale lor mi-au amintit de cele ale lui Charles Barkley (ce vremuri...), iar Jason Kidd a fost excelent.
Chinezii s-au bazat pra mult pe Yao Ming, vedeta lor din NBA. A jucat bine în primul sfert, după care a obosit. Aruncările de 3 puncte nu au fost precise şi americanii s-au distanţat din ce în ce mai mult. Oricum, SUA - Lituania va fi un meci bun. Abia îl aştept.
Etichete: baschet, jocurile olimpice, sport, SUA, TV
Rusia nu e Serbia. Da, e adevărat, dar nici america nu e America. Cel puțin nu aici. Era o vreme când războiul părea mai nobil. Nu era, tot timpul au primat interesele economice, dar parcă toți aveau o șansă. Și pozițiile (aliați ori dușmani) nu se schimbau atât de repede și atât de brusc.
Când Serbia a comentat cu privire la independența Kosovo, USA și aliații ei au fost extremi de vocali, invocând dreptul internațional, dreptul la autodeterminare al națiunilor, chestii grele. Când Osetia arată aspirații de independență, USA&comp. nu numai că nu se bagă, dar nici măcar nu comentează. Nici măcar nivelul declarativ nu depășește lăbărelile de genul sunt probleme interne ale Rusiei și Georgiei, fiecare națiune are dreptul să apere integritatea teritorială etc. Americanii văd un excelent prilej de a politiza olimpiada și de a o transforma într/un prilej de protest global cu privire la încălcarea drepturilor omului. Bun așa. Dacă însă tot suntem fecioare și nu ne futem, hai să nu stăm capră nici la ruși în momentul când fac o chestie nasoală și să îi tratăm cu aceeași unitate de măsură. Dacă nu la nivelul concret, măcar să fim tari în gură și vehemenți în declarații. Dar America tace...
Pax olimpica a devenit un vis frumos de mult timp, de mult timp au existat confruntări în timpul olimpiadelor într/un colț sau altul al globului. Cât de tare ne dorim să tacă armele depinde însă în care parte a globului există confruntările.
Etichete: ganduri, ipocrizie, jocurile olimpice, sport, USA
Dacă arabii nu ar avea petrol, atunci probabil că nimănui nu i-ar păsa de ei. Dacă China nu ar fi una din puterile mondiale, atunci probabil că nu ar fi obținut organizarea olimpiadei. Și dacă ar fi obținut-o probabil că pe americani i-ar fi durut în cur de problemele și diferendurile teritoriale ale lor, dacă nu ar fi repreyentat un dușman de clasă. Dar cum China este cine este, americanii văd un nou prilej de a politiza olimpiada și de a o transforma într-o goarnă portavoce a capitalismului și a ideilor lor. One world, one dream, free Tibet strigă americanii. Oare când o să găzduiască Rusia Jocurile Olimpice în 2014, la Soci, vor boicota americanii jocurile din cauza situației din Cecenia? Greu de crezut, pentru că există un status quo pe care nici rușii, nici americanii nu îl vor stricat. Cu China însă, e altă treabă.
Etichete: jocurile olimpice, politica, politicieni, sport