Un gând sinucigaș m-a îndemnat ieri să mă duc la biroul de pașapoarte, pentru că, oricât de european mă simt, parcă tot îmi e bine și cu un pașaport în buzunar. Nu de alta, dar pază bună...vine de la bodyguarzi.
Acolo, toate bune. Coadă, bizoni care se îndeasă, cam cum e în România. Da, așa cum e în România, dar eu nu o spun cu disprețul cu care o spuneau rahații care au plecat dincolo, de cele mai multe ori futuți în cur de patroni ori de autorități, dar cu gură mare aici. Nu generalizez, evident, dar e nasol să uiți de unde ai plecat. Mai ales că la cozi din alea au stat și ei cât erau acasă, au contribuit la îngroșarea lor și uneori s-au băgat și ei, cu nesimțire, în față, folosindu-și cunoștințele. Atunci de ce să te caci în farfuria de unde ai mâncat atâta vreme?
Și încă o chestie, un must: dacă pe pieptul tău nu se vede îndeajuns de bine un D&G care să arate că ai venit din Italia, sună un prieten și încearcă să vorbești italiană cu el, așa, de impresie. Sigur îți cad în brațe femeile. După care încheie cu un binie, bulan, ne vedem mai încolo, poate dăm o bilă. Așa, de efect.
Dacă arabii nu ar avea petrol, atunci probabil că nimănui nu i-ar păsa de ei. Dacă China nu ar fi una din puterile mondiale, atunci probabil că nu ar fi obținut organizarea olimpiadei. Și dacă ar fi obținut-o probabil că pe americani i-ar fi durut în cur de problemele și diferendurile teritoriale ale lor, dacă nu ar fi repreyentat un dușman de clasă. Dar cum China este cine este, americanii văd un nou prilej de a politiza olimpiada și de a o transforma într-o goarnă portavoce a capitalismului și a ideilor lor. One world, one dream, free Tibet strigă americanii. Oare când o să găzduiască Rusia Jocurile Olimpice în 2014, la Soci, vor boicota americanii jocurile din cauza situației din Cecenia? Greu de crezut, pentru că există un status quo pe care nici rușii, nici americanii nu îl vor stricat. Cu China însă, e altă treabă.
Mai demult era o chestie să ai paşaport. Oricum nu îl aveai la tine tot timpul, din câte am auzit se dădea pe cerere, pe timp limitat şi pe dosar curăţel. Şi nu era securizat :)
Parcă e o diferenţă între cozile noastre (de oriunde) şi cele de dincolo. Nu vorbesc de chestia cu luatul numărului, asta e deja ceva de domeniul "rara avis" în multe din instituţiile noastre. Vorbesc de coada normală, de rândul cu care suntem obişnuiţi de multă vreme. Fără îndoială că există birocraţie peste tot şi nimeni nu poate spune (în vest ori aici) că nu va sta la coadă. Să vedem însă diferenţele:
De ce se formează coada?
În cele mai multe cazuri, datorită faptului că deşi există ghişee, funcţionarii sunt fie prea leneşi, fie indolenţi, fie nu sunt acolo unde trebuie. Ca urmare, din 6 ghişee deschise funcţionează două, din 40 - funcţionează 10. Oamenii nu au decât să se înghesuie, că doar ei au nevoie de noi, nu noi de ei. De fiecare dată există explicaţii pentru starea dea fapt: Nu e vina noastră (ţi se zice la ghişeu), sau Oamenii sunt în concediu. În fine...
Oamenii cu pile
Întotdeauna există o categorie de persoane, cu ceafa groasă, ochi viţelini şi IQ sub temeperatura de afară care fie cunosc pe cineva care cunoaşte pe cineva care e văr cu cel de la ghişeu (sau cel care face o chestie anume), fie îşi bagă piciorul în cei care stau la rând şi se bagă în faţă, aruncând uneori un O întrebare numai... Iar întrebarea continuă cu operaţiunea la ghişeu. O categorie specială este cea a poliţiştilor, care nu au timp să stea la cozi. Ei au de apărat legea, ei trebuie să fie mereu în alertă, nu se pot împiedica de cineva care stă la coadă. Aşa că se bagă în faţă. Întrebarea mea favorită în astfel de cazuri este Vă grăbiţi tare? Iar la răspunsul Da (invariabil) adaug...nu de alta, şi noi ne grăbim, dar poate dumneavoastră sunteţi om important, ocupat sau poate pur şi simplu nesimţit. În 9 cazuri din 10 mirarea se vede pe faţa boului/vacii, dar de ajuns ca cel în faţa căruia s-a băgat să îşi ia locul la ghişeu.
Cretinii
Există cazuri în care ghişeul se confundă cu biroul de informaţii ori cu parcul. Dacă în prima fază mai poţi să îi înţelegi pe oameni (după o jumătate de ceas de stat la rând) nu ai chef să mergi la biroul de informaţii să îţi spună să te întorci la ghişeu, pe cei din urmă nu îi înţeleg. Ieri la Bancpost un tip de la ghişeu dădea sfaturi clientului să investească la bursă, făcea analiza pieţei valutare etc, pentru că se cunoşteau şi nu se văzuseră de mult timp.
Cam ăsta este principiul după care se ghidează unii în ceea ce privește făcutul copiilor. Iar alții se ghidează după principiul ăsta la făcutul banilor. Primii se numesc oameni nătângi, care refuză să accepte faptul că trăiesc în secolul 21 și nu în evul mediu. În cea de-a doua catrgorie se încadrează parlamentarii.
Deşi nu sunt foarte reuşite pozele văd au o imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat în Vişeu. Când au tăiat pădurile, şi-au făcut gatere şi s-au căcat pe sfaturile ecologiştilor...
Jumătatea mea (mai bună) m-a târât ieri la Cluj, la o vizită în Mall. Concluzia privind cumpărăturile în România nu mi s-a schimbat odată cu această vizită în lumea reducerilor. Trebuie să ai mulţi bani şi să nu îţi pese de ei ca să îţi cumperi lucruri (chiar şi reduse) de la multe din firmele prezente acolo. Ori trebuie să fii foarte snob şi să preferi să ai pe tine o anume marcă de haine, dar să nu îţi păteşti taxele luna asta. Că altfel nu văd de ce să dai bani pe lucruri pe care le găseşti mult mai ieftin în alte părţi. În zona de nord, având în vedere că Debrecen este la o aruncătură de băţ, iar Budapesta la două (sau la o aruncătură mai sănătoasă) chiar nu are rost să dai de două ori mai mulţi bani pe aceleaşi produse.
În rest, reprezentante ale curentului piţi şi reprezentanţi ai curentelor coca si emo, dar şi oameni normali, ieşiţi la o promenadă. Cumpărături destul de multe, oameni cu sacoşe multe (nu ştiu din care din cele două categorii făceau parte)şi un film bun văzut. Măcar cu atât m-am ales.
Un film ușor, o comedie amuzantă aproape la fiecare fază. Accentul de hillbilly al lui Larry ”the Cable Guy” aduce un plus de amuzament filmului. Merită văzut în week-end.
Sistemul Bologna pentru învăţământul superior este "o spoială" zice tov. Iliescu într-un discurs. Deși ar fi trebuit să se retragă de tot din viața politică, aici nu se poate contesta faptul că are dreptate. Cel mai bun argument este calitatea tot mai scăzută a învățământului superior, a absolvenților care vor să devină profesori ori medici. Până acum o vreme masteratul însemna ceva, însemna o aprofundare a studiilor dobândite. acum însă, va însemna o completare a studiilor (insuficiente) din anii de facultate. Ca și clasele a XII și a XII-a la yi care completează seralul.
Ceea ce se poate contesta este însă persoana care pune în discuție învîțământul și calitatea lui, având în vedere faptul că a fost sormat într-un alt sistem, într-o altă școală, care sunt anacronice în comparație cu cele de azi (bune ori rele).
Ca de obicei, inundaţiile ne iau prin surprindere. Stăm liniştiţi, am îndiguit toate râurile şi nu mai este nici un pericol. Cam aşa par a gândi cei care (şi) anul ăsta înoată în dormitor. De ce spun asta? Păi, chiar dacă parlamentul a întârziat cu legea asigurărilor obligatorii pentru locuinţe (întâi trebuia să intre în vigoare în 2007, apoi în 2008), oamenii tot se puteau gândi la o asigurare.
Chiar dacă pare un efort financiar la o primă vedere, merită. Mai ales în situaţii din astea. Sau poate nu merită, având în vedere că statul va da din banii noştri pentru refacerea caselor? Nu cred că e cinism, ci doar o constatare, bazată pe anii trecuţi.
Că tot scria Arhi despre înconjurul lumii, poate îl ajută chestia cu Raliul Mongoliei. Este o competiţie care porneşte din Londra şi se termină la Ulan Bator, ţinută în scopuri caritabile. Aventura constă în faptul că maşinile sunt obligatoriu de capacitate mai mică de 1000 centimetri cubi şi nu e voie de folosit GPS, ci doar hartă şi busolă. În rest, drumul este la libera alegere a participanţilor.
Anul ăsta au pornit 200 de echipaje, şi se estimează că vor ajunge la finish vreo 40% din ele, cele mai multe maşini stricându-se prin Grecia, turcia, România ori Ucraina.
Două echipaje au ajuns şi al Baia Mare, la fundaţia la care lucrez.
Aflând eu că statul dă bani (returnează o parte a taxei de primă înmatriculare), fiind într-o pasă bună, am decis să văd cât pot primi înapoi pentru maşina mea, înmatriculată anul trecut. După cum îi spuneam şi lui Andrei, nu am faţă de maşină nouă, aşa că m-am mulţumit cu una second, pentru care statul m-a jecmănit destul de bine.
Oricum, după enervările de la RAR, am reuşit în cele din urmă să îmi obţin documentul, după care mă duc la Administraţia financiară, unde mă întâmpină un portar/gardian cu atitudinea I am the law here şi că intru doar dacă vrea el, deşi era o instituţie publică. După ce mă interoghează că unde mă duc, de ce mă duc şi cu cine vreau (timp în care pe lângă mine intrau zeci de oameni), îmi dă drumul, spunând du-te unde ai de mers. Mormăi eu că nu ne-am tras de chiloţi azi dimineaţă şi că poate vorbim frumos cu contribuabilul (ăla se uită şi probabil că nu înţelege cuvinte mai lungi de trei silabe) şi mă duc la informaţii. Acolo îmi spune o tanti actele encesare, adăugând că îmi trebuie actul original de la înmatricularea maşinii în Germania. Alerg la înmatriculări şi le spun ce îmi trebuie, iar ăia se uită la mine, zâmbesc superior şi îmi spun că nu se dă originalul, nici măcar pentru confruntare. Mă duc înapoi şi aceeaşi tanti îmi spune că îmi trebuie originalul. Mă duc din nou la înmatriculări şi din nou îmi spune organul, iritat oarecum şi enervat, că nu mi-l dă. Îi spun că nu am timp să mă plimbîntre două instituţii ale statului şi că unul din cei doi nu ştie ce vorbeşte. Se uită ăla la mine şi îmi răspunde nu trebuie să vorbiţi aşa (după ce înainte ne tutuiam), vorbim civilizat.
Până la urmă se pare că tanti de la informaţii nu ştia ce vorbeşte (că doar de aceea era pusă la informaţii, să încurce lumea), dar când i-am spus că nu are dreptate m-a întrebat De ce aţi mai venit să întrebaţi dacă ştiaţi ce vreţi?
Se ştie despre inundaţiile anuale, despre codul galben (portocaliu în unele zone), dar alaltăieri, în zi de lucru, majoritatea oamenilor ieşiţi pe la porţi în satele de pe traseul Baia Mare-Cluj fumau şi pălăvrăgeau pe bănci, ori beau bere. Era pe la ora 13.30, deja căldură, ce dracu!
Plouă de două zile în zona aceasa şi mâine văd parcă ştiri ce anunţă inundaţii, case luate de apă, oăameni care aşteaptă ajutorul armatei pentru curăţenie (ei vor da doar indicaţii) şi al statului pentru reconstrucţia caselor. De ce ar pune mâna să decolmateze canalele de scurgere din faţa caselor, să adâncească puţin şanţurile alea prin care se scurg apele pluviale? Ce, sunt proşti?
Ca românul e poet (unii sunt manelişti), se ştie, dar că românul e afacerist, asta descoperim, pe zi ce trece, în capitalismul sălbatic, în România care a înlocuit America în ceea ce priveşte posibilităţile de afaceri. Nu toate afacerile ies însă, pentru că românii acţionează pe principiul îl f***m acum, după care nu ne mai interesează dacă mai vine sau nu. În aceste condiţii, cele mai multe dintre afacerile de acest fel se încadrează la categoria ţepe. Nişte prieteni de-ai mei din Franţa au vrut să facă o afacere cu o brutarie acum câţiva ani în la noi. Au adus bani, au adus utilaje (second hand, dar bune) şi şi-au găsit un partener român cu care să pornească o firmă şi să pună pe roţi afacerea. După trei ani în care nu numai că nu ieşea profit, dar au mai trebuit să bage nişte bani în afacere, francezii au ridicat din sprâncene şi s-au întrebat cum merg afacerile în România, mai ales că vila românului creştea şi că apăruseră două maşini în curte. Iar ei, în Franţa, încă plăteau credit pentru maşinăriile luate la second. Până la urmă s-au retras, cu un gust amar însă, şi de fiecare dată când vin în România caută pâine de la o altă firmă decât fosta lor afacere.
Un articol de la Zoso îmi aduce aminte de o altă situaţie: fundaţia la care lucrez vroia să cumpere nişte trenuri în Alba (pe la vreo 50 de km de Alba Iulia, în Sâncrai, zonă fără perspective de dezvoltare ori investiţii) pentru a construi nişte case pentru copii. În decembrie 2006 nimeni nu a vrut să ne vândă nimic, sub pretextul că Vine U.E. şi ne vindem mai scump terenul, că întrăm în Europa. Europa a venit, noi am intrat în ea, oamenii nu şi-au vândut pământul, după care au umblat cu limba scoasă după noi că au pământ de vânzare la preţ bun. Calul plecase...
Despre afacerile din turism, cu calitatea îndoielnică a serviciilor în multe locuri, cu preţurile exagerate ale litoralului românesc şi condiţiile de mizerie oferite, nici nu merită amintit.
E bine să dai mai tare radioul în maşină uneori, nu se aud zgomotele şi scârţâielile unei maşini noi atunci când trece peste gropi, pe autostrăzile drumurile patriei. Altfel, ţi-ar fi milă de ea. Aşa deci, şi auzeam ieri la radioul din maşină o chestie, cum că oamenii de la o primărie (îmi scapă numele acum) vor să îşi dea foc pentru că nu au fost plătiţi, primăria cheltuindu-şi deja bugetul pentru întregul an. Lăsând la o parte incompetenţa celor care au gestionat bugetul, dacă vom corobora acţiunea asta cu ameninţările sindicatelor de acum o săptămână, avem în faţă tabloul aproape comlet al metodelor de protest în România. Sigur, mai există câte o grevă a foamei, câte unul care vrea să sară de pe acoperiş, dar astea sunt cazuri izolate. Mai dese sunt loviturile sub centură, blocarea anului şcolar (în cazul dascălilor), protestele care provoacă revoltă şi indignare ori care storc lacrimi.
Obligat fiind să fac un drum dus întors de Cluj (Baia Mare - Cluj în jur de 150 km), am senzația că am facut cel puțin dublu. Fiecare puțoi cu o mașină mai tare decât un Cielo se pișă pe regulile de circulație (ăia cu Jeep-ul se pișă cu boltă) și fiecare țăran cu căruța pare că și-a găsit de lucru azi. Oare unde sunt autostrăzile alea promise de ani de zile?
Din seria românilor care ştiu mai bine, astăzi apare românul care nu foloseşte crema de plajă. Nu există raze UV pentru el/ea, nu avem a ne gândi la riscurile cancerului de piele. Auzeam ieri pe unul care se lăuda eu nu îmi pun pe mine creme din alea, unsuroase şi lipicioase, nu folosesc la nimic. La întrebarea, total justificată, ce faci dacă te arzi, a răspuns pun iaurt şi îmi trece.
Neputând fi contestată puterea şi eficienţa leacurilor din bătrâni, i-aş sugera unul pentru cancerul de piele: sirop de cucută. Vindecă şi prostia.
Și mai ales, nu au ținut mult soarele ascuns...
Nu există un loc mai bun de a-ți arăta tatuajele decât la plajă. Fie că sunt mari, pe tot spatele (sau pe întregul omoplat), fie că sunt mai mici, pe picior sau pe antebraț, ele arată că ești deosebit de alții, că ieși în evidență. Nu poți fi un cock diesel moter-fucker who can't even turn to wipe his ass (vorba celor din ”Bad Boys”) care se respectă fără a avea cel puțin un tatuaj. Cele cu Isus (da, am văzut și din astea, oare ce-o fi fost în capul lor) cu coroana de spini pe cap sunt deja demodate, la fel și cele cu capul de indian de pe Lucky Strike - or fi fost confundați oamenii cu un pachet de țigări umblător. Au apărut acum tatuaje cu pretenții intelectuale, un fel de bici făcut din căcat, dar care nu reușește să puște. Am vazut azi la plajă pe unul care își etala un tatuaj, proaspăt făcut, cu simbolul chinezesc Yin și Yang. Acoperit cu canamicină (cred, ca să nu se infecteze) și cu un bandaj, tatuajul era arătat cu zgârcenie de stăpânul lui în cadrul unui cerc de prieteni, care se mirau la vederea acestuia de parcă era cel puțin una din minunile lumii. Am văzut, de asemenea un tip cu o burtă destul de respectabilă care avea un tatuaj în jurul buricului, de unde porneau raze, buricul reprezentând în acest caz centrul soarelui. Oare să fie prima aplicație practică a zicerii Când...apare, soarele răsare?
Există apoi categoria pițipoancelor, în cazul cărora tatuajul este un must have. Cam ca și telefonul mobil care face poze în baie, bune de pus pe haifaiv. Sigur, se schimbă situația, apare câte un tatuaj finuț aici, o floricică, o mică sârmă ghimpată în jurul bicepsului lucrat la sală, un nonsens pe gleznă ori o chestie mayașă desupra curului fundului.
Fără a contrazice tot ce am spus mai sus, voi mai observa un lucru. Tatuajele au avut diferite roluri în vechime (semn de recunoaștere, funcție ceremonială etc), dar toate cereau ca tatuajul să fie vizibil. Nu înțeleg categoria de băiețași și fătuțe care își fac tatuaje în zone intime. Dacă tot alegi să îți faci un tatuaj, măcar nu-l face pentru tine doar. Arată lumii cu mândrie că ești însemnat, că ești diferit de alții și că ieși în evidență dintre cei care, caracterizați prin mediocritate și prostie, au ales să nu își facă un tatuaj.
Nimic nu se compară cu o înjurătură trasă de o fată. Ce frumos e să auzi un să-mi sugi p*** spus de o fată, cu un glas suav, în timp ce își aruncă mucul de țigară pe stradă...Aproape că îmi părea rău că sunt căsătorit. Cu siguranță aș fi vrut o relație de lungă durată cu ea, bazată pe afinitățile noastre intelectule.
Asta am găsit azi sub ştergător. Iniţial am crezut că e o amendă.
Odată cu terminarea campaniei electorale şi cu alegerea primarilor, scena politică pare a fi, din nou, neinteresantă şi aridă pentru cetăţeanul de rând. Pânăa cum câteva zile, când un anunţ a zguduit electoratul. Ion Iliescu nu va mai candida la parlamentare. Vai, ce jale şi ce stupoare pentru electorat, mai ales cel din mediul rural, bazinul electoral prin excelenţă al PSD.
Am renunţat de mult timp să cred că în România scena politică se împarte în partide cu doctrine clare, în partide de stânga şi de dreapta. Şi asta nu pentru că nu ar exista aceste doctrine, bine definite, ci pentru că oamenii care le susţin nu au calitatea necesară pentru a se încadra în ele. Cum poţi să înghiţi ani de zile flegmele adversarilor politici, după care să te superi brusc pe ai tăi, să spui că nu te mai regăseşti în doctrina partidului şi să pleci fix la cei care te scuipau în gură acum o săptămână? Ăsta e exemplu de verticalitate politică, de politician care se conduce după o doctrină anume, şi nu după interes? Nu, e exemplu de fripturism, de oportunism politic şi nu în ultimul rând (de fapt, în primul rând) de totală desconsiderare a electoratului.
Anunţul lui Ion Iliescu de a nu mai candida pune într-o poziţie destul de delicată PSD-ul în acest moment. Lipsa acută de reprezentanţi de marcă (la nivelul imaginii) din PSD se va răsfrânge asupra rezultatului alegerilor. Votul uninominal, soluţia salvatoare la un moment dat, pare a se transforma tot mai mult în bâlci politic şi cacealma. Probabil că vor ajunge în parlament persoane cu notorietate, dar absolut incapabile pe plan politic (Gigi Becali, spre exemplu). Figură reprezentativă a PSD, chiar cu imaginea şifonată în ultima vreme, figură emblematică a politicianului sărac şi cinstit, Iliescu nu va mai candida, dar probabil că nu va renunţa la aranjamentele şi sforăriile din spatele scenei, va conduce încă partidul, chiar dacă nu formal. Că cine altcineva să îl conducă? Geona? Să fim serioşi.
Decizie întârziată (mult), dar în acelaşi timp salutară, hotărârea de a nu mai candida ar putea să atragă ceva electorat către PSD, electorat pentru care până acum PSD reprezenta partidul tătucului Iliescu. Pe de altă parte însă, lipsa acestei decizii la momentul potrivit a îndepărtat o parte a electoratului PSD, care s-a săturat probabil de aceleaşi figuri ale partidului şi de acelaşi discurs. Destul de obosit, fără dorinţa adevărată de reformă şi fără o reală deschidere spre populaţie, ci mai degrabă cu accente populiste şi demagogice.
Citeam la micu'TZU o însemnare despre însemnările care vorbesc despre nimic şi despre lipsa de inspiraţie a unor autori de bloguri. Cred că mai rău decât astea sunt ştirile mondene preluate de unii autori şi puse pe blog în stil copy/paste. Nici măcar o părere personală, un comentariu ori dezvoltarea subiectului de o manieră cât de cât atractivă. Ştirile le pot lua de pe diferite site-uri ori ziare, ceea ce m-ar interesa ar fi o părere personală ori un comentariu (de ce nu, chiar mai multe detalii) care să mă ajute şi pe mine să îmi formez un punct de vedere. Personal, prefer să nu scriu nimic atunci când nu am inspiraţie decât să copiez ştiri, mai ales că blogul este o chestiune strict de hobby, nu l-am pornit cu dorinţa de a câştiga beni. Eventual ceva prieteni şi un loc unde pot să îmi expun părerile.
Acest post nu este scris din lipsă de inspiraţie. Chiar vroiam să scriu de mai mult timp pe această temă. Cum însă nu scriu de mult timp, nu am pretenţia de a fi experimentat în acest domeniu, am evitat o chestie de genul Greşeli comune în blogosferă sau de genul De ce nu poţi face bani din blog. 10 paşi simpli spre un blog de succes. Nu ştiu să dau asemenea sfaturi, nu pot să le dau şi ca urmare m-am rezumat la simple observaţii.
Fericirea este o stare subiectivă. Durează puţin, după care se topeşte într-o stare generală de bine. Nici una şi nici alta nu pot fi înţelese decât de puţini dintre cei din jur. Şi pot fi împărtăşite de şi mai puţini. Pentru restul, stârnesc invidie. Păcat.
Continuând articolul acesta şi pe acesta, m-aş opri puţin asupra a ceea ce nu ne învaţă facultatea. Nu ne învaţă să gândim pentru noi. Ne învaţă în schimb să gândească alţii pentru noi. Nu ne învaţă să ne argumentăm părerile şi nu dezvoltă spiritul contradictoriu. Ne învaţă că ideile celor mari sunt bune şi trebuie luate ca atare. Nu ne învaţă respectul pentru ideile altora, orice convorbire în contradictoriu se va reduce invariabil la un monolog la un moment dat. Nu ne învaţă că un discurs sau o prezentare, oricât de aride ar fi ele, pot fi făcute interesante dacă discursul nu se transformă în simpla lecturare a unor foi.
Facultatea ne învaţă însă şi câteva lucruri. Ne învaţă să avem aşteptări, de cele mai multe ori neconforme cu realitatea. Nu ne învaţă să ne evaluăm corect şi să fim realişti, dar ne învaţă că trebuie să avem, imediat după ce ne vedem cu diploma, cel puţin un post de conducere, dacă nu manager general. Odată obţinut acel post, stilul de management este, în mod evident, restrictiv şi coercitiv, că doar nu e nimeni prost să să spună subalternului E OK, ai făcut bine! Eventual va spune Trebuia să mai faci...şi ...! Aşa se conduce, ăsta e stilul!
Scriu acest post la (relativ) multă vreme după absolvirea facultăţii, pentru că abia acum am învăţat multe din lucrurile de mai sus. Le-am învăţat pe pielea mea, the hard way!
Admiterea la facultate reprezintă de multe ori o aventură, atât din punct de vedere financiar (nu ştii cât vor fi taxele la anul, cu cât cresc şi mai ales de ce cresc), cât şi din punctul de vedere al specializărilor. Lucru care mă duce cu gândul la lipsa de viziune a unora dintre facultăţi, mai precis a celor care le conduc. În multe cazuri, din păcate, facultatea a rămas închistată în ceea ce a fost, poate, un sistem eficient cândva (deşi mă întreb când). Adică a produce absolvenţi la normă, fără nici cel mai mic contact cu realitatea. Cu piaţa munci, cu ceea ce se cere. Ce poate face, spre exemplu, un absolvent al secţiei de Prepararea Substanţelor Minerale Utile într-o zonă unde mineritul este inexistent acum, unde minele sunt închise ori în conservare. Poate să lucreze altceva decât domeniul în care a terminat. Atunci de ce a mai făcut facultatea? De altfel, per ansamblu, facultăţile ne întâmpină cu o imagine învechită şi prăfuită. Cel puţin pe internet. Care imagine adânceşte şi mai mult viitorul student în confuzie şi în incertitudine. Iar hotărârile de impuls ori de moment sunt de cele mai multe ori eronate.
Te-ai ars?
Nu, bă pulă, am ars-o io azi dimineaţă. Decât să o ardă soarele, mai bine o ard io!
Şi poate şi deseară (zice fata, cu glas suav), dacă nu mă arde soarele...
În aparenţă inofensiv şi relativ intim, dialogul acesta avea loc pe plajă ieri. Nu era nimic în neregulă dacă nu era purtat de la distanţă de vreo trei cearşafuri/prosoape, în auzul multor oameni care veniseră să se răcorească la apă, duminică pe la 1 dupămasa. Mă gândeam că imbecilii ar trebuie să se înece, dar...nu am avut norocul ăla. Nu ieri, cel puţin.
Şi încă una de la plajă: De ce să îşi iei ochelari de soare D&G, falşi, evident, când tot ce poţi să îşi permiţi pe lângă ei este un şort de baie BAOXIAN? Cât de retardat ai fi încât să crezi că cineva te va crede că îia sunt ochelari adevăraţi, când de fapt eşti un rupt în cur?
Nu, nu e un articol legat de școală, ca acesta. E mai mult un articol legat de amărăciunea de a bagateliza lucrurile. Printre care și o diplomă, de licență ori de masterat.
Am susținut azi lucrarea de dizertație la al doilea masterat pe care l-am făcut. Am plătit pentru ambele, dar le-am făcut de plăcere pe amândouă. Nu mă ajută nici unul în munca pe care o fac, nu îmi aduc măriri de salariu, ci pur și simplu sunt făcute din plăcere. Din plăcerea de a afla mai multe lucruri despre un anume subiect, de a găsi mai multe date sau de a mă specializa (la nivel personal) într/un anume domeniu.
Ce mă mira azi era atitudinea celor care au terminat facultatea anul trecut și care erau (se presupune) mai proaspeți, mai cu inițiativă. Neeah...erau destul de blazați, mirați de notele finale de la susținere și de notele finale de la sesiune (care s-au afișat săptămâna trecută). M-a intrigat în special întrebarea De ce am luat 7 la examen? Doar plătesc masteratul ăsta.... Dacă toți au pretenția să ia nota 10 pentru că plătesc, atunci nu mai suntem la facultate/masterat, ci la piață. Dau bani îndeajuns și obțin ceea ce vreau. În cazul ăsta, cât mai valorează nota? Ce reflectă? A, dacă eu iau 10 am plătit atâta, iar dacă iau 7 am dat mai puțin?
Multă lume e de părere că facultățile particulare sunt adevărate fabrici de diplome și de absolvenți. Nu aș fi atât de sigur de asta, mai ales acum, când văd că studenții încep să îi împingă pe profesori la "prostituție". Se poate învăța și la facultatea particulară la fel de bine ca și la cea de stat. Dacă vrei, și dacă mergi la facultate cu acest gând. Nu cu ideea că mama te-a trimis, că trebuie să faci facultatea că așa se face.
o altă chestie pe care am văzut-o extrem de pregnant la bobocii ieșiți din facultate este ceea ce de fapt nu te învață aceasta. Dar despre asta, într-un alt post. Mă duc deocamdată la o bere, doar am o diplomă, nu? :)
Nu mă gândeam, la modul serios, că o să îmi placă Wall.E. Auzisem aşa: că e un film în care doi roboţi se îndrăgostesc. Bun, şi ce-i cu asta? Am mai văzut robot cu sentimente în I, Robot. Că este vorba de o planetă pământ părăsită. Câte filme nu ne arată asta? Ce poate să aducă nou un film de animaţie?
Odată ce l-am văzut, m-am lămurit. Povestea în sine este destul de simpluţă, Un mic spoiler, atenţie! E vorba despre un robot de pe pământ (pământul părăsit, în care mai supravieţuieşte doar un gândac de bucătărie - ironie fină la lipsa de soluţii a oamenilor în faţa dezastrelor şi la capacitatea de adaptare a gândacilor de bucătărie) care se îndrăgosteşte de un robot de "sex" feminin, pe nume Eva. Robotul nostru, Wall.E ajunge, împreună cu Eva şi cu o plantă firavă, singura de pe pământ, pe o navă unde oamenii s-au retras şi unde trăiesc în tot confortul oferit de anul 2700 şi ceva.Plantă găsită înseamnă pământ locuibil, deci oamenii vor să se întoarcă. Roboţii de pe navă încearcă să împiedice acest lucru, dar până la urmă oamenii se întorc pe pământ. Gata spoilerul.
Filmul produs de Pixar are însă şi o altă latură, pe care o observi vrând-nevrând. Este atât de evidentă, atât de groase sunt tuşele că nu se poate ignora. Este vorba de unul din modurile în care poate evolua societatea. Societatea de consum se schimbă în societate leneşă de consum, deconectată total de realitate. Oamenii nu fac nici un pas, se plimbă în fotolii, iar întinsul mâinii după un suc este un efort. Obezitatea este obişnuită, sedentarismul este accentuat de monitoarele prin care vorbesc oamenii aşezaţi faţă în faţă. Sigur că filmul, cu vădite intenţii ironice, amplifică orice consecinţă potenţial negativă a acetui mod de viaţă: căpitanul navei cere computerului să definească dansul, noroiul, muzica sau ritmul. Oricum, esenţa rămâne, şi anume că filmul reuşeşte să te pună pe gânduri, măcar o clipă, şi să te facă să zici: Ce nasol ar fi să ajungem aşa!
periculos, se pare, şi trezeşte ura celor pe care ai călcat să ajungi acolo.
Se pare că în ultima vreme este trendy să fii antiamerican. Cel puţin la nivelul declaraţiilor, lumea este în majoritate antiamericană. Cu gura plină de hamburgher de la McDonald's şi spălând îmbucătura cu o gură de Coca Cola, îţi dă mâna să fii antiamerican. Nu te mânjeşti cu rahatul americanilor, ce dacă MCD şi Coca Cola sunt produse eminamente americane? Noo, una se face pe lângă Oradea (Coca), iar pentru cealaltă, ingredientele vin din Austria. Se pare. Oricum, trend sau nu, ipocrizie ori idee în care oamenii cred cu adevărat, antiamericanismul nu face victime atâta vreme cât este benign.
Când însă se întâmplă chestii de genul celor din Istanbul, stai şi te întrebi cât de puternică trebuie să fie ura celor care o fac şi ce reprezintă America pentru oamenii ăia. Nu cred că are rost să te întrebi ce-o fi fost în capul lor în acel moment ori ce stă în spatele acţiunilor lor. Nu cred că merită şi nu ştiu dacă există vreun răspuns. Stai însă şi te întrebi ce le-a putut face America lor încât să o urască. Păi a democratizat Irakul cu forţa, făcându-l nu numai experimentul democraţiei americane, ci şi un câmp profitabil de dezvoltare a afacerilor. A căutat armele din Irak atâta timp până ce acestea s-au făcut nevăzute. A "debarcat" în Afghanistan şi l-a căutat pe Osama prin peşterile de acolo. Nu l-a găsit. A permis G.I.-ilor americani (şi britanici) să tortureze deţinuţii de la Guantanamo. Iar proştii s-au şi filmat în timp ce o făceau. Mă întreb câţi dintre musulmanii care au văzut atentatele de la 9/11 şi s-au gândit că totuşi nu e bine ce s-a făcut ar ieşi acum cu mitralierele în stradă, afişând o bucurie tâmpă şi total deplasată dacă s-ar mai întâmpla un masacru asemănător lui 9/11. Cred că mulţi. Mulţi dintre moderaţi au devenit radicali. Şi e greu să-i mai întorci.
O amică din UK îmi spunea o dată: All that we did during the last centurie was to go around the world, shagging people around, making them british and catholics. Se pare că americanii fac la fel, dar îi fac pe oameni democraţi şi mici americani. Şi asta nu o înghit toţi, iar cei care nu o înghit aleg uneori să protesteze în mod total imbecil şi tâmp.
Scriam aici de statul român ca fiind privit de mulți precum un tătuc. Sigur că uneori e un tătuc crud, care te bate până te lasă lat, care își protejează copiii (adică funcționarii săi) și nu dă o ceapă degerată pe ceilalți.
Mă duc azi la Registrul Auto Român pentru informații privind recuperarea taxei de primă înmatriculare. Prima bucurie a fost că la numărul de telefon de la informații/programări nu răspundea nimeni. Așa că am decis să mă duc.
Las mașina afară, dau să intru. Mă ia în primire un individ cu atitudinea I am the law here and you are shit! Așa o fi fața mea. Asta e... Îmi spune ăsta Nu puteți intra, nu vedeți câtă lume e în curte! Îi spun că nu am treabă în curte și că vreau niște informații din clădire. Nu puteti intra! Bun, dați-mi dumneavoastră informațiile. Păi eu sunt de la pază! Păi atunci lăsați-mă să intru!
Mă lasă înăuntru și acolo cer niște informații. Citisem legea înainte, aveam doar o întrebare. Mai precis niște detalii de cerut.
Da, poftiți! (Plictisit)
Bună ziua, mă interesează... și .... Am citit în lege că și aș vrea...
Spuneți mai repede, că nu am timp!
Păi v-am spus la începutul frazei. Vă grăbiți undeva? Vă luați salariul și din banii mei, nu?
Nu fii impertinent!
Poate ne-a, tras de chiloți deodată, am ajuns să ne tutuim? Ce zici?
Ce vrei să știi? Zi odată!
După cum v-am spus, asta...și asta...
Îmi zice ăla, plictisit și lehămetit, ceea ce ma interesa și apoi plec să cer un formular. La acel ghișeu, directorul. Urla și făcea ordine, deși erau 5 oameni în față (nu mai mulți), fiecare pentru același formular. Plecați de aici,ce căutați aici? Păi bine, băi căcatule de Măgurean care ești tu director, ce crezi că făceam acolo? Așteptam calendare porno pe gratis? Vroiam să i-o trag la nevastă-ta? Eram în fața unui ghișeu, civilizat, la rând, așteptând un formular.
Evident, a trebuit să ieșim din acea parte a clădirii, pentru că la indicațiile directorului rahatului cu ochi care se credea mare și tare ghișeul s-a închis.
Așa te tratează uneori funcționarii statului, care știu că se pot pișa pe tine și nu prea ai ce le face. Mâine, reluam. Că poate avem noroc.
Mă uitam ieri şi alaltăieri la ştiri şi mă gândeam la un paradox care apare în cazul românilor. Românul se uită la stat ca şi la un tătuc. Tătucul stat ne dă butelie, tătucul stat ne construieşte case după ce apa le ia pe ale noastre (construite la 10 m de râu şi neasigurate, că ne doare în pulă de ele), tătucul stat ne dă apartamentu după ce vecinul se aruncă în aer cu tot cu butelia şi cu apartamentele dimprejur. Deci iată cât face statul pentru noi. Ne aşteptăm să facă, ni se pare normal să facă.
Nouă însă, nu ni se pare normal să facem ceea ce ni se cere, ceea ce ni se spune. Nu mă refer doar la datoria de cetăţeni, ci la lucruri simple, de fiecare zi, lucruri care ne ajută şi sunt pentru binele nostru. Cum ziceam, la ştiri vedeam un cretin care s-a urcat pe epavă la Costineşti, a sărit de acolo şi a suferit o fractură cervicală. Scria pe epava aia (din căte am văzut în imagini) că săritul în apă este periculos, dar noi ştim mai bine, ăia care au scris erau nişte tăntălăi fricoşi. După ce a venit o barcă a salvamarilor, l-au luat pe ăla, nişte băieţi care erau acolo pe epavă continuau să sară în apă, că doar ei nu pot păţi aşa.
O altă chestie, pe aceeaşi temă, este cea legată de turiştii care îşi fac poze cu urşii de pe lângă Braşov. O proastă vroia neapărat o poză cu ursul. Hai bă, fă poza aia, în morţii mă-tii, că pleacă ursul!, urla vaca către consort (la fel de retardat şi ăla), în timp ce se apropia tot mai tare de ursul care căuta de mâncare. Ce ar fi făcut dacă sărea ursul să o muşte? A, ştiu ce ar fi făcut: ar fi urlat că ambulanţa nu a ajuns într-un minut, ar fi comentat că trăim în România şi că asta e calitatea serviciilor medicale, ar fi bătut din gură că de ce nu erau jandarmi sau pădurari prin împrejurimi, ca să ţină animalele departe. Nici un moment nu i-ar fi trecut prin cap că e fost vina ei. Nu, o poză cu ursul, de pus pe haifaiv, merită!
Later edit:
Am mai găsit una bună: canicula. Ni se spune insistent, cu 3 zile înainte cum că nu trebuie ieşit pe la orele amiezii. Dar noi, nu! Ce ştiu cei de la salvare? Ce cod galben? Ne plimbăm pe la ora 1 dupamasă, că atunci pică cel mai bine promenada. Jumate din ea pe jos, cealaltă jumătate în ambulanţă, către spital.
Mărturisesc că ideea postului mi-a fost dată de Zoso, prin articolul lui în care vorbea de rezistenţa unor persoane la schimbare.
Blocul în care stăteam până nu demult avea în spate o suprafaţă verde, mare cam cat un magazin Metro de dimensiuni medii. Este deci o suprafaţă destul de generoasă, pe care de când am început să înţeleg eu lucururile, ţin minte că au fost certuri şi scandaluri.
Înainte de 1989, au existat tobogane, tiribombe, leagăne, table de fier asemănătoare cu cele şcolare, fixate în pământ, bârne şi alte lucruri pentru copii. Sigur, nu erau la standarde europene, erau destul de periculoase conform cerinţelor actuale, dar măcar acel câmp era întotdeauna plin de copii, era întotdeauna hărmălaie şi bună dispoziţie. Se juca fotbal, unii copii se dădeau pe leagăne, în sfârşit...era un spaţiu de joacă. Gratuit.
După 1989, a început cavalcada proiectelor. Pe vremea când apărau buticurile cu nume Magazin privat ABC La Doru BUTIC, se zvonea că aici se va face un supermagazin mare cu parcări pe dedesubt. Adică un fel de mall. Dar nu s-a făcut, pentru că asociaţia de locatari a adunat semnături în care zicea că ar fi deranjaţi locatarii de zgomotul construcţiilor. Apoi, a venit un parc de distracţii, cu maşinuţe, tunelul groazei şi alte chestii din astea. Nu au apucat să despacheteze bine (nu au funcţionat nici măcar o zi) că au fost alungaţi de vecinii care se stranseseră în păr pe câmp: O să meargă muzica noaptea şi copiii noştri nu o să poată învăţa! Au plecat oamenii, ca nu ar fi avut viaţă bunaă cu vecinii. Între timp, am observat cum, încet, încet, au început să dispară lucrurile "plantate" înaintea lui 1989. Câte o bârnă de metal, câte o tablă mare, de fier, dispăreau misterios.
Au început apoi proiectele pentru garaje. Era deja prin 1996, parcul auto începuse să se dezvolte, vechii buticari aveau deja câte două maşini şi se numeau acum manageri, nu patroni, aveau deja secretare tinere şi bunoace...
Nu s-au făcut garajele, pentru că oamenii nu s-au înţeles şi s-au apucat să se certe ca şi chiorii pe câte garaje să aibă fiecare om, respectiv fiecare bloc din jur.
Prin 2000 era vorba să se facă o biserică. Ortodoxă. Nu s-a ştiut nimic sigur până prin 2003. Atunci lucrurile s-au schimbat radical: o persoană a primit terenul înapoi în posesie (retocedare), iar primăria a cumpărat o parte din el pentru biserică, plătind un preţ/mp la care îmi închipui că se putea lua o casă în centrul Bucureştiului. Deh...afaceri.
Restul...rămâne şi acum gol. Treceam ieri pe acolo şi vedeam ţigani cu căruţe cosind iarba care creşte din belşug pe câmp, adunând-o şi punând-o în căruţe. La fel ca acum 20 de ani, pe acelaşi teren. Progres, huh?
Dupa o pauza (lunga), mai urmează câteva zile de pauză. Pauză de computer adică, pentru că sunt în locuri în care semnal la telefon este doar în anumite zone, iar internet...
De lucru este însă, destul de mult. Mai bine ar fi invers.