Blogul unui om...normal

O zi de stat prin spitale, pe la analize și consultații, te călește atât fizic, cât și psihic. În mod evident, locuri sunt prea puține întotdeauna pentru pacienți, de aceea cam jumătate stau în picioare. Face piciorul frumos, nu de alta. Și în plus, te menține în formă fizică de invidiat, nu contează că tușești de îți dai sufletul. Copilul de 7 sau 8 ani care stă pe un scaun separat, alături de mă-sa, nu o să îți ofere locul, chiar dacă ai peste 60 de ani. Că deja tu ți-ai cam trăit traiul, nu ne mai trebuie epave.

O altă chestie extrem de plăcută la spital este socializarea. Spiritul rândului la lapte ori la carne nu s-a stins, supraviețuiește la spital. Și dacă tu nu vrei să socializezi, te obligă alții. Vrând nevrând trebuie să le asculți poveștile, pentru că ești implicat activ și direct, cu întrebări de genul știi ce vreau să spun, sau și tu ai avut.... Sigur, vârsta celui luat ”per tu” este un amănunt nesemnificativ. poate fi chiar mai în vârstă decât vorbitorul. Suferința comună ne unește...

Tot la spital descoperi cât de bine este să fii doctor ori asistentă: cunoști o groază de  lume, cei mai mulți sunt prieteni apropiați, care trebuie să intre neapărat peste rând la consultație. Că doar se grăbesc, nu au de gând să aștepte după pulime. Să fii doctor cere o chestie specială. Cuvintele vai, dar nu trebuia! spuse la primirea unei atenții trebuie atent sincronizate cu gestul de a lua atenția și a o băga sub masă. Așa că, odată cu ultima silabă a lui trebuia, plasa neapărat trebuie să fie deja sub masă. Altfel, iese prost și omul poate o cere înapoi.

Nu în ultimul rând, descoperi cu o oarecare amărăciune că bunul simț și respectul față de ceilalți nu te ajută. Așa îți trebuie, dacă ești prost, nu ai tupeu și nu ești nesimțit!